Contează ce zi păzim?

Chiar contează să păzim ziua pe care Dumnezeu a sfințit-o și a binecuvântat-o? Nu o putem înlocui cu oricare dintre zile? De fapt, chiar trebuie să păzim vreuna dintre ele? Sau mai trebuie creștinii să respecte ceea ce Dumnezeu a sfințit?

Răspunsul acesta îl descoperim foarte ușor dacă privim cu atenție experiența vieții lui Moise. Moise a fost crescut ca prinț al Egiptului, copil al fiicei lui Faraon însă a fost nevoit să fugă în Madian după ce a omorât un paznic egiptean. După un timp, el se căsătorește cu fiica lui Ietro, preotul din Madian.

Într-o zi, în timp ce era pe Muntele Sinai, vede un rug aprins ce nu se consuma. Uitându-se cu atenție și mirare la el, deodată aude: “Moise, Moise! … nu te apropia aici; scoate-ți sandalele din picioare, pentru că locul pe care tu stai în picioare este pământ sfânt.” (Ieșirea 3:4-5 Traducerea Fidela)

De ce conta dacă Moise avea încălțăminte în picioare sau nu? Până atunci nu contase … însă în acel moment, Moise stătea pe un pământ sfânt! Dumnezeu îi cere să trateze pământul de sub picioare ca pe ceva sfânt și nu ca pe un pământ obișnuit. De ce era acel pământ sfânt? Din cauza prezenței lui Dumnezeu acolo. Dumnezeu este sfânt iar prezența Sa în acel rug făcea ca și pământul să fie sfânt.

În același mod, prezența lui Dumnezeu sfințește Sabatul. El s-a odihnit în ziua a șaptea a creațiunii, prezența Sa în acea zi făcând-o sfântă. Patru mii de ani mai târziu, prezența Sa reapare în ziua Sabatului: “și așa cum era obiceiul Lui, a intrat în sinagogă în ziua de Sabat” (Evanghelia după Luca 4:16)

Iisus Cristos este același ieri, azi și în veci (Epistola către Evrei 13:8). El nu s-a schimbat deloc. El încă își pune prezența Sa în fiecare Sabat, sfințindu-l.

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să își scoată încălțămintea deoarece pământul era sfânt. La fel ca atunci, Dumnezeu poruncește omenirii să nu calce în picioare și să nu profaneze ziua Lui cea sfântă. Dumnezeu cere copiilor Săi să trateze acea zi cu respect precum nici o alta. Observați ce spune Isaia 58:13-14 “Dacă îți vei opri piciorul tău în ziua de odihnă și nu-ți vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare și vrednică de cinte, ca sfințită de Domnul, și vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletnicești cu treburile tale și fără să mai vorbești deșertăciuni, atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruință pe culmile cele mai înalte ale țării și te voi bucura de moștenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.” (Traducerea Ortodoxă).

Noi onorăm pe Dumnezeu sfințind acele lucruri pe care El le-a făcut sfinte – și doar Dumnezeu poate sfinți lucrurile! Păcatul înseamnă profanarea a ceea ce Dumnezeu a sfințit. Dumnezeu nu a făcut nici o altă zi sfântă și nici nu a schimbat această zi. Omenirea nu are autoritatea de a sfinți o zi. Nimeni nu poate păstra o zi ca sfântă dacă Dumnezeu nu a sfințit-o mai întâi. Dumnezeu a sfințit ziua Sabatului și ne-a poruncit și nouă să o păstrăm astfel.

Când poporul evreu a ieșit din Egipt conduși de Moise, ei nu mai aveau noțiuni despre Sabat după o perioadă atât de lungă de robie. Observați ce spune însă Ieșire 16:29 “Domnul v-a dat ziua aceasta de odihnă” (Traducerea Ortodoxă). Printr-o serie de minuni – mana ce cădea din cer în fiecare dimineață timp de șase zile, mai puțin în ziua a șaptea – Dumnezeu a restabilit Sabatul. Iar aceasta nu s-a întâmplat doar într-o singură ocazie, ci în fiecare a șaptea zi, timp de patruzeci de ani!

Următorul:

Cine a dat legea?